Izvoarele Sucevei - o comuna din muntii Bucovinei
Comuna
Izvoarele Sucevei este situată în nordul României, la graniţa cu
Ucraina, în nord-vestul judeţului Suceava. Paralela de 47°50’ latitudine
nordică traversează partea de nord a comunei, iar meridianul de 25°15’
longitudine estică intersectează teritoriul în partea sa răsăriteană.
Teritoriul
comunei Izvoarele Sucevei se desfăşoară în nordul Carpaţilor Orientali,
în cuprinsul Obcinelor Bucovinei, ocupând porţiuni din capetele nordice
ale Obcinei Mestecăniş şi Obcinei Feredeu. Relieful cuprinde un sistem de culmi, orientate predominant nord-vest—sud-est. Sunt munţi de înălţime mijlocie (1100-1200 m).
Pădurile (3/4 din teritoriu), presărate cu păşuni şi fâneţe (1/5 din
suprafaţă) dau notă caracteristică peisajului, cu implicaţii în
specificul economic al comunei. Climatul temperat continental moderat,
cu influenţe subbaltice oferă condiţii optime pentru dezvoltarea
activităţilor economice.
Toate
aceste elemente fac din comuna Izvoarele Sucevei o unitate
administrativ-teritorială cu importante resurse forestiere şi reale
posibilităţi de dezvoltare a zootehniei şi a turismului.
Comuna Izvoarele Sucevei are deschidere spre municipiul Câmpulung Moldovenesc (52 km), prin drumul judeţean 175, peste pasul Izvor (1110 m). Distanţa până la reşedinţa de judeţ, municipiul Suceava, măsoară 122 km
Teritoriul comunei Izvoarele Sucevei este traversat de două drumuri comunale importante:
-spre Rădăuţi (80 km), peste pasul Pohoniş (1227 m);
-spre Cârlibaba (28 km), peste pasul Bobeica (1227 m).
Este un spaţiu cu o…
„lume veche, de continuitate şi tradiţii, de înnegurări tragice în
vremurile tulburi, dar şi de meditaţie senină, blândă şi caldă, când
pacea se aşternea”,… „o lume a codrilor, a pajiştilor şi micilor ogoare” (V. Tufescu, 1982).
Baia IZVOR(1936-1939), pe baza de namol
Biserica din Vale ,cu hramul Sf. Prooroc Ilie Tezviteanu
…Muntele
ascunde comori nebănuite. Aparent cunoscut, muntele adăposteşte ceva
care, de fiecare dată, ni se pare nou şi se vrea scos la iveală. Caută!
Vei afla întotdeauna ceea ce alţii n-au găsit. Descoperim lucruri care,
pentru unii dintre cei din jur, poate, nu înseamnă nimic. Pentru noi,
pentru toţi ceilalţi este o nouă cărare spre străfundurile şi piscurile
muntelui! Satul şi oamenii lui, legaţi de osatura muntelui, şi-au creat o
adevărată…civilizaţie montană. Economia ţărănească dezvoltată de-a
lungul veacurilor a avut ca temei tot ceea ce a oferit muntele…
GOSPODĂRIA ŢĂRĂNEASCĂ LA IZVOARELE SUCEVEI
Structura,
evoluţia, numărul şi funcţiile construcţiilor din gospodăria
tradiţională, precum şi dimensiunile construcţiilor şi materialul de
bază au fost determinate de factorii naturali şi social-istorici.
Gospodăria
păstrează elemente care demonstrează vechimea populării. Tipul
agricol-pastoral de gospodărie a fost impus de ocupaţiile de bază ale
locuitorilor. Dăinuirea huţulilor în spaţiul geografic de care ne ocupăm
a generat un anumit specific, ca urmare a condiţiilor de muncă şi de
viaţă, ca urmare a ariei de provenienţă a influenţelor.
Existenţa
drumului străvechi care urca pe valea Sucevei, de la Vicovu de Sus,
Ulma, Lupcina şi până la Izvoarele Sucevei, iar de aici, peste pasul
Izvor, către valea Moldovei, cu posibilităţi de legătură cu zonele
Câmpulung Moldovenesc şi Vatra Dornei, indică contactele şi schimburile
pe care populaţia de aici le-a întreţinut cu aşezările vecine. În felul
acesta, s-a produs un schimb continuu şi consistent de valori materiale
şi spirituale. Tipul tradiţional de casă, prin dispunerea locuinţei şi a
acareturilor (grajd, şură şi anexe), sugerează imaginea unei mici
întărituri, ceea ce ne duce cu gândul la vremuri demult apuse. Este
«gospodăria cu ocol». Evident, acest aspect este azi mult estompat. „Se poate spune că gospodăria cu ocol, atât de răspândită în Obcinele
Bucovinei, îşi are originea în aşezările dacice fortificate, reprezentând conservarea la o scară mai redusă a acestora” (I. Iosep, D. Paulencu, 1986-1987). La huţuli, “gospodăria cu ocol” nu are patru laturi ca la români şi germani, ci o formă neregulată. Relaţia dintre economic şi funcţional este lesne de observat în gospodăria tradiţională. Pentru că ocupaţia de bază a locuitorilor era, şi este, creşterea animalelor, ansamblul gospodăresc era dominat de construcţii destinate adăpostirii animalelor şi depozitării furajelor. Astfel, grajdurile şi şurile au dimensiuni mari (şi astăzi), cu acoperiş relativ înalt, în două sau patru „ape” (table). Bârnele sunt rotunde sau cioplite.
Acoperişul (din draniţă) este înalt pentru ca podul grajdului să adăpostească cât mai mult fân pentru iarnă, dar şi pentru ca apa de ploaie şi zǎpada sǎ se scurgǎ/sǎ alunece cât mai repede, iar draniţa sǎ nu putrezeascǎ. În orice gospodărie locul central îl ocupă locuinţa (casa). Amplasarea locuinţei într-un anumit loc nu este întâmplătoare. Erau preferate locurile cu expoziţie favorabilă faţă de soare (sudică), slab înclinate, fără exces de umiditate şi fără riscul producerii
proceselor geomorfologice negative. De asemenea, una dintre condiţii era sursa de apă, care trebuia să fie cât mai aproape. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea (şi chiar mai târziu), locuinţa avea dimensiuni mici, casa monocelulară. Materialul de construcţie folosit era lemnul. Bârnele de molid, iniţial rotunde, încheiate «stâneşte», se aşezau pe tălpi (bârne groase, cioplite), iar acestea se clădeau pe o temelie de piatră (de râu sau smulse din versant), cu rolul de a proteja casa de
umezeală şi a-i asigura trăinicie. Mai înainte, doar la colţurile casei se aşezau bolovani mari. Pe temelie se aşează talpa („pidvalina”). La pereţii caselor vechi se foloseau bârne groase, rotunde, necioplite (o bârnă de 50 cm în diametru). În atare situaţie, pentru a înălţa un perete erau necesare doar 5 bârne (P. H. Stahl, P. Petrescu, 2004). Mai târziu, s-au folosit bârne mai subţiri. Spre sfârşitul veacului XIX bârnele se ciopleau pe una sau pe amândouă părţile Acoperişul, de regulă, în «patru ape»,, foarte înclinat, la casele «bătrâneşti» este din draniţă. În «apa» din faţă se practică 1-2 gemuleţe (cahle sau fumǎriţe), cu rolul de a asigura evacuarea fumului, pentru că hornul nu ieşea, prin acoperiş, în exterior. Cahlele constituie un element distinctiv faţă de casele româneşti Ca un alt element de amănunt specific trebuie remarcat că streşinile sunt joase, iar «apa» din spatele casei cobora aproape de pământ. Interiorul casei nu «se ungea» (tencuia). Abia mai târziu s-a folosit varul, dar şi atunci tavanul, cu cele 4-5 grinzi, rămânea cu lemnul aparent, lucru care poate fi
observat şi astăzi la multe din casele vechi locuite. Trebuie subliniat că atât bârnele, cât şi căpriorii şi draniţa erau prinse cu cuie de lemn. «În aşezările huţule, toate casele au spre exterior lemn aparent. Cele vechi aveau lemn aparent şi în interior. În niciunul din satele româneşti nu ne-a fost atestată tehnica construcţiei locuinţelor din jumătate de trunchi de brad » (T. Bănăţeanu, 1975).
Bucovinei, îşi are originea în aşezările dacice fortificate, reprezentând conservarea la o scară mai redusă a acestora” (I. Iosep, D. Paulencu, 1986-1987). La huţuli, “gospodăria cu ocol” nu are patru laturi ca la români şi germani, ci o formă neregulată. Relaţia dintre economic şi funcţional este lesne de observat în gospodăria tradiţională. Pentru că ocupaţia de bază a locuitorilor era, şi este, creşterea animalelor, ansamblul gospodăresc era dominat de construcţii destinate adăpostirii animalelor şi depozitării furajelor. Astfel, grajdurile şi şurile au dimensiuni mari (şi astăzi), cu acoperiş relativ înalt, în două sau patru „ape” (table). Bârnele sunt rotunde sau cioplite.
Acoperişul (din draniţă) este înalt pentru ca podul grajdului să adăpostească cât mai mult fân pentru iarnă, dar şi pentru ca apa de ploaie şi zǎpada sǎ se scurgǎ/sǎ alunece cât mai repede, iar draniţa sǎ nu putrezeascǎ. În orice gospodărie locul central îl ocupă locuinţa (casa). Amplasarea locuinţei într-un anumit loc nu este întâmplătoare. Erau preferate locurile cu expoziţie favorabilă faţă de soare (sudică), slab înclinate, fără exces de umiditate şi fără riscul producerii
proceselor geomorfologice negative. De asemenea, una dintre condiţii era sursa de apă, care trebuia să fie cât mai aproape. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea (şi chiar mai târziu), locuinţa avea dimensiuni mici, casa monocelulară. Materialul de construcţie folosit era lemnul. Bârnele de molid, iniţial rotunde, încheiate «stâneşte», se aşezau pe tălpi (bârne groase, cioplite), iar acestea se clădeau pe o temelie de piatră (de râu sau smulse din versant), cu rolul de a proteja casa de
umezeală şi a-i asigura trăinicie. Mai înainte, doar la colţurile casei se aşezau bolovani mari. Pe temelie se aşează talpa („pidvalina”). La pereţii caselor vechi se foloseau bârne groase, rotunde, necioplite (o bârnă de 50 cm în diametru). În atare situaţie, pentru a înălţa un perete erau necesare doar 5 bârne (P. H. Stahl, P. Petrescu, 2004). Mai târziu, s-au folosit bârne mai subţiri. Spre sfârşitul veacului XIX bârnele se ciopleau pe una sau pe amândouă părţile Acoperişul, de regulă, în «patru ape»,, foarte înclinat, la casele «bătrâneşti» este din draniţă. În «apa» din faţă se practică 1-2 gemuleţe (cahle sau fumǎriţe), cu rolul de a asigura evacuarea fumului, pentru că hornul nu ieşea, prin acoperiş, în exterior. Cahlele constituie un element distinctiv faţă de casele româneşti Ca un alt element de amănunt specific trebuie remarcat că streşinile sunt joase, iar «apa» din spatele casei cobora aproape de pământ. Interiorul casei nu «se ungea» (tencuia). Abia mai târziu s-a folosit varul, dar şi atunci tavanul, cu cele 4-5 grinzi, rămânea cu lemnul aparent, lucru care poate fi
observat şi astăzi la multe din casele vechi locuite. Trebuie subliniat că atât bârnele, cât şi căpriorii şi draniţa erau prinse cu cuie de lemn. «În aşezările huţule, toate casele au spre exterior lemn aparent. Cele vechi aveau lemn aparent şi în interior. În niciunul din satele româneşti nu ne-a fost atestată tehnica construcţiei locuinţelor din jumătate de trunchi de brad » (T. Bănăţeanu, 1975).
Gospodăria tradiţională, la Izvoarele Sucevei, cuprinde următoarele încăperi:
Casa de zi („hata”)
îndeplineşte funcţia de bucătărie, în care se găsesc vatra, hornul şi
cuptorul. De fapt, în această încăpere se desfăşoară cea mai mare parte a
vieţii. Îndeplineşte şi funcţia de dormitor, precum şi cea de
bucătărie;
Vatră: plită, cuptor şi sobă
Casa mare („faina hata/veleca hata”) serveşte la primirea oaspeţilor sau a peţitorilor. Aici se află lada de zestre;
Tinda („horoame”) este situată între cele două camere.
«Apa» din spatele casei cobora aproape de sol şi forma ceea ce localnicii numesc «coleşnea» (adăpost pentru oi).
Partea
din faţă a casei este prevăzută cu prispă («ganoc»), cu portiţă
susţinută de stâlpi înfloraţi. În jurul locuinţei, în afară de grajd şi
şură, gravitează acareturile:
Oborocul (fânarul) serveşte la depozitarea fânului. Uneori, fânarul este amplasat în mijlocul fâneţei;
Cămara pentru
alimente şi haine (numită aici „clichi” sau „comora”) are dimensiuni
relativ mici. Cămara poate fi inclusă în planul casei sau este ridicată
în ogradă, separat;
Blidar în cătunul Hrobi
Vatracul (o încăpere de aproximativ 2/2 m) serveşte la prepararea caşului şi, iarna, la afumarea porcului;
Magazia pentru lemne şi unelte agricole;
Pivniţa adăposteşte cele necesare pentru iarnă (murături, cartofi, conserve);
Fântâna („cherneţea”).
Revenind
la locuinţă, trebuie subliniat faptul că interiorul este organizat
judicios. Cuptorul masiv, cu vatră, este sursa de căldură. Pe cuptor se
puteau odihni copiii şi bătrânii. Deasupra cuptorului se ridică hornul.
Lângă cuptor sunt aşezate poliţe („poleţea”) şi blidare, unde se
păstrează vase folosite la prepararea şi pregătirea mâncărurilor.
Laviţele („laveţea”),
acoperite cu ţesături de lână, se aflau în preajma cuptorului. Alături,
se aşează patul („lujko/postil”). În partea opusă este loc pentru masă
(„stiu”) şi câteva scaune („crislo/stoleţ”). În colţul de lângă uşă sunt
dulăpioare şi rafturi pentru vase.
Pereţii
erau împodobiţi cu lăicere şi scoarţe. Peretele dinspre masă era ocupat
de icoane. Toate piesele care mobilează ”camera de zi” ocupă un anume
loc, o poziţie precisă. În toate casele vechi (Motoveleţ V., Habur
Nastasia, Serediuc Ion), între cuptor şi perete se montează o prăjină
lungă („jertca”), care serveşte la atârnatul şi uscatul hainelor.
Pe jos, se folosea lutul; podeaua din scânduri a apărut mai târziu.
Demn
de subliniat este îngrăditura gospodăriei, din garduri masive (bârne
groase), aşezate orizontal şi acoperite cu două rânduri de draniţă. Iată
un alt element caracteristic pentru gospodăriile cu ocol. Gardurile
care împrejmuiau proprietatea erau din «răzlogi», rezultaţi din
despicarea lemnului rotund. Un loc important în cadrul gospodăriei îl
ocupă curtea („podvirea/ograda”). Grădina („horod”), deşi mică, este
prezentă în fiecare gospodărie. Plantele cultivate, prin producţiile
lor, acoperă doar în parte necesarul familiei: usturoiul (”cisnok”),
ceapa („ţibuli”), varza („kapusta”), sfecla roşie („svekla), pătrunjelul
(„petruşka”), macul („mak”), bobul („bib”), morcovul („morkva”). În
faţa casei, fetele şi gospodinele etalau straturi cu flori multicolore.
PĂSTORITUL
«Populaţia era formată din huţuli, care se ocupau cu stânăria» (Em. Grigorovitza, 1908). Localnicii «singuri au curăţat locurile de pădure făcând lazuri în scopul extinderii păşunilor şi fâneţelor» (T. Bălan, 1929). Prin urmare, păstoritul a devenit îndeletnicirea de bază a populaţiei huţule. «Cu toată situaţia apăsătoare a ţăranului, săracul tot mai avea până la 6 vite mari, de vreme ce cel înstărit avea până la 16 vite mari»
(T. Bănăţeanu, 1975). Gradul mare de risipire a gospodăriilor a generat
un tip local de stână, tipul de casă-stână. Mulţi dintre locuitori, mai
«înstăriţi» îşi pasc vitele pe propriile terenuri din preajma casei. În
situaţia în care proprietăţile sunt mai mari decât numărul de vite,
gospodăriile respective «strâng» şi vitele vecinilor. (Gh. Nimigeanu,
1945). Locul central al activităţii pastorale îl constituie
stâna («staia»). Stâna este amplasată în raport de o serie de cerinţe,
care trebuie îndeplinite cu stricteţe: sursa de apă, care să fie în
apropiere, păşune suficientă şi bogată, arbori în preajma stânei (pentru
adăpostirea animalelor pe timp de ploaie, dar şi pentru umbră în zilele
călduroase), locul să fie ferit de vânt. Stâna era organizată de o
persoană care avea în proprietate întinderi mari de păşuni şi fâneţe.
Uneori, persoana respectivă arendează terenuri de la vecini.
Organizatorul stânei («deputat», «aliverent», «liferantom») are sarcini
precise: plăteşte arenda păşunatului (dacă este cazul), se îngrijeşte şi
răspunde de sănătatea animalelor, plăteşte ciobanii şi împarte brânza
proprietarilor de vite, asigură calitatea păşunatului. Astfel de
responsabilităţi nu le putea îndeplini decât un om cinstit şi de
încredere. El încasa banii. În 1939, de exemplu, «deputatul» încasa
următoarele sume: pentru o vită mare, 600-700 lei; pentru cai, 800-900
lei, pentru oi şi capre, 150-200
lei. Dacă proprietarul vitelor nu dispunea de sumele necesare (şi se
întâmpla adesea pentru cei nevoiaşi), «deputatul» reducea din cantitatea
de brânză cuvenită (Gh. Nimigeanu, 1945).
Baciul
îşi alegea ciobanii (vâuceri) care mergeau cu oile. La fiecare 100 de
oi se angaja un cioban. Un cioban trebuia să mulgă 100 de oi sau 10-15
vaci. Se spune că ciobanii, nici chiar baciul, nu aveau voie să coboare
în sat până la Sf. Petru. „Cine rezistă până la Sf. Petru este cioban şi-n toamnă”,
spun bătrânii satului, cu experienţă în ale stânăriei. Cantitatea de
brânză cuvenită proprietarilor de vite se stabileşte în fiecare an.
Pentru o oaie, proprietarul primeşte 3-4 kg de brânză; pentru o vacă, 18-24 kg. Acest sistem de împărţire a brânzei se numeşte «na oko» (o ocă=1 kg).
Suitul
oilor la stână era precedat de alegerea baciului (baca, vatah=vataf).
Proprietarul vitelor avea un cuvânt de spus în alegerea /numirea
baciului. Baciul trebuia să fie om cinstit, să ştie să prepare brânza.
Dacă proprietarilor de vite nu le convenea, căutau altă stână. Baciul
era plătit cu 8 -9000 lei sau 6-7 vedre de lapte (1 vadră=15 kg). Suitul
oilor la munte se realiza în perioada 1-10 mai, iar a vitelor mari la
25 mai. În mod obişnuit, păşunatul se încheia de Sf. Dumitru (26
octombrie). La stânele individuale oile rămâneau la păşune până cădea
zăpada. De fapt, vitele rămâneau la iernat, «la târle» (zemarke). Sunt
situaţii când vitele se iernează în târlele altora. Este cazul celor
nevoiaşi. Numai că în atare situaţie, cei în cauză cedează jumătate din
efectivele iernate (Gh. Nimigeanu, 1945). Prin creşterea numărului de
locuitori, aceste târle, în timp, au devenit gospodării permanente. Aşa
înţelegem prezenţa gospodăriilor în cătunele Hrebeni, Cobilioara, Salaş,
Buc şi luarea în folosinţă a pajiştilor respective, ceea ce, constatăm
acum, înseamnă valorificarea optimă a spaţiului geografic.
Aşezările de toamnă (osenarke) aproape că lipsesc, pentru că localnicii îşi «tomnau» vitele pe terenurile nu demult cosite, care le aparţineau.
Revenind
la baci, trebuie subliniat că munca sa este susţinută de ciobani şi de
strungar. Baciului, potrivit specificului pastoral, îi revin
responsabilităţi importante: prepară brânza, ajută la muls, pregăteşte
mâncarea pentru ciobani, mediază eventualele conflicte dintre ciobani,
aprovizionează stâna cu lemn de foc, elaborează programul de lucru al
ciobanilor, care începe la ora 3,00 şi se încheie la orele 23,00.
Ciobanii (pastuche=păstori, vâuceri, bouhari/bowari) păzesc oile/vacile, le mulg, execută ceea ce le cere baciul. Strungarul (Strunkar) mână oile la strungă (Strunke). «Munca la o stână huţănească nu se deosebeşte de cea de la o stână românească» (Gh.
Nimigeanu, 1945). Ciobanii mulg oile de trei ori pe zi. Găleata, plină
cu lapte, este dusă la stână şi baciul toarnă laptele în cazan (koteau),
care se pune pe foc pentru a fierbe. Apoi, se răceşte, se toarnă în
putină (putnea) şi se obţine huslinka, specialitatea casei huţule. Se
foloseşte şi laptele de vacă. Laptele proaspăt muls, se strecoară, se
adaugă cheag (kleg). Se lasă 40 de minute pentru a se închega.
Apoi, se bate cu bătălăul (bateleau) până ce se subţiază. Laptele
închegat se strânge cu mâna şi se toarnă în strecurătoare (ţidelo). După care, caşul se aşează în comarnic (comarnek), pe poliţe (podri) din împletituri sau scândură pentru a se scurge de zer. Gata uscat, caşul este împărţit proprietarilor. Zerul (dzer) se fierbe şi se obţine urda (wurda). Din zerul amestecat cu urdă se obţine jintiţa (jinteţa).
Zerul rămas după prepararea urdei se toarnă în putină, fiind folosit
pentru prepararea ciorbelor. În Galiţia, acest zer se numea şi woloskei oţet, adică oţet românesc (Gh. Nimigeanu, 1945). Brânza se bate în putini, bărbânţe. În Galiţia, este numită brendza woloska. Bărbânţele se aşează pe cai şi sunt transportate în sat.
Având
în vedere condiţiile climatice, cu veri relativ răcoroase şi ierni
aspre şi geroase, oaia care găseşte un optim de dezvoltare este Ţurcana,
cu varietăţile sale: albă, neagră şi brumărie. Este perfect adaptată la
zona de munte. Pentru ca oile să fie recunoscute de baci şi de
proprietari, ele trebuiau însemnate. Semnele (crestături la urechi) erau
ca la români: ciuta (ciuta), cornuta (cornuta), oacheşa (oachişa), pistruiata (pistrula), breaza (breaza), pintenoaga (pintenoga), ţiganca (ţehanca), murga (murgava). La gâtul uneia dintre oile mai mari se leagă o talangă (taliga).
Acareturile/anexele stânei, prin funcţiile lor, răspund necesităţilor activităţii pastorale. Coliba (“coleba”), o clădire propriu zisă, care cuprinde: vatra, unde arde “focul viu” (preholovoc)
şi unde doarme baciul şi, eventual, strungarul (zahoninec/strunkar).
Este încăperea în care focul se aprinde primăvara şi se stinge toamna;
de aceea, se numeşte “focul viu”. Vatra este protejată de lespezi mari
pentru ca nu cumva lemnul pereţilor să se aprindă; comarnic (comarnek), unde se păstrează brânza (pe poliţe, numite podri) şi bărbânţele (berbeneţea).
Tot în această încăpere se păstrează şi mâncarea ciobanilor. În prima
încăpere se servea masa. În anii dinainte, coliba (stâna propriu-zisă)
era o construcţie simplă, ridicată pe pari înfipţi în pământ şi cu
acoperişul din coajă de molid. Se constată că la începutul sec. XX stâna
era ridicată din bârne şi avea două încăperi. Coliba/stâna propriu-zisă
de astăzi este construită din bârne legate «stâneşte», acoperită cu
draniţă (doşche). În «apa» din faţă, acoperişul este prevăzut cu o
deschidere, care asigură evacuarea fumului, un fel de cahlă. În preajma
stânei se află 1-2 colibe (zavatra), unde se odihnesc ciobanii
pentru a păzi oile. Coliba are acoperiş sprijinit pe doi pari înfipţi în
pământ. Partea din spate este susţinută direct de sol şi partea din
faţă este orientată spre ocolul oilor (coşar=koşara). În faţa colibei se aprind lemne groase care să ardă toată noaptea.
Ocolul era din răzlogi (rozlohe/voreni). Parii sunt legaţi printr-un gânj (roskrut). Ocolul cuprinde o despărţitură numită strungă (strunke) prevăzută cu acoperiş (daşok). Stâna-târlă (zemarke)
cuprinde: casa de locuit, cu ferestrele orientate spre curte, pentru a
se observa orice mişcare pe timp de noapte sau zi şi pentru a
supraveghea grajdurile (staine). Pe timp de iarnă, vitele sunt hrănite cu fânul din stoguri (stohe) şi din pătule (oborohe).
Oboroacele sunt acoperite cu şindrilă şi sunt susţinute de cornare. În
partea lor superioară, cornarele (butuci înfipţi în pământ) sunt
prevăzuţi cu găuri în care se introduc pene din lemn de esenţă tare
pentru a susţine acoperişul care poate fi urcat sau coborât în funcţie
de cantitatea de fân. Astăzi, cu greu poţi identifica fânare cu cornare.
Celelalte anexe ale stânei sunt: strunga (povolnec), staulul pentru oi (coşera), trocile pentru porci şi pentru vite (coreto), adăpostul pentru cai.
Adăposturile
zootehnice sunt amplasate în imediata vecinătate a locuinţei şi în
preajma sursei de apă. În totalitate, adăposturile zootehnice sunt
construite din lemn. „Actualele grajduri pentru animale, în mod special cele destinate bovinelor, nu îndeplinesc practic decât funcţia de izolare faţă de mediul înconjurător, de adăpostire în faţa intemperiilor, curenţilor de aer şi temperaturilor coborâte» (R. Rey, 1979). „Oarecum necorespunzător este şi modul de adăpare a animalelor pe timpul iernii, la copcă, lucru care înlesneşte contractarea unor boli ale aparatului respirator, cu apariţia de tulburări digestive, ducând uneori la avorturi spontane, tocmai datorită trecerii bruşte a animalului dintr-un mediu cald într-altul rece” (R. Rey, 1979). Este adevărat că în ultimii ani tot mai multe grajduri au aducţiuni de apă.
Produsele
obţinute în gospodărie satisfac nevoile acesteia. Surplusurile (brânză,
unt, urdă) se valorificau pe piaţă. Venituri importante rezultau şi pe
seama vânzării oilor. Negustorii de oi veneau din Galiţia sau Slovacia.
Aceştia cumpărau turme întregi. Lâna avea şi ea căutare, date fiind
produsele care se obţineau: sumane, glugi, catrinţe etc. (Gh. Nimigeanu,
1945). N-am aflat situaţii în care locuitorii să fie implicaţi în
procesul de transhumanţă, date fiind pajiştile întinse şi numărul
relativ mic de ovine.